termenul lui Herbert Marcuse pentru procesul prin care arta (în sensul cel mai strict) devine banală și neputincioasă. În omul unidimensional (1964), relatarea sa de milioane de vânzări despre schimbările aduse societății cauzate de capitalismul târziu, Marcuse susține că adevărata problemă pusă de industria culturii pentru teoria critică și, prin urmare, societatea în sine nu este estomparea distincției dintre cultura înaltă și cultura joasă, ci mai degrabă estomparea distincției dintre artă și realitate. În concordanță cu colegii teoreticieni ai școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer și Theodor Adorno (autorii tezei industriei culturale) și mai ales relatarea lui Walter Benjamin despre artă în epoca reproducerii mecanice, Marcuse susține că producția și distribuția în masă a artei și pătrunderea ei concomitentă a aproape fiecărui aspect al vieții de zi cu zi au distrus ceea ce a fost cel mai puternic în artă, și anume antagonismul său față de obișnuit (cuvântul lui Benjamin pentru aceasta este aura). Acest antagonism se realizează prin procesul Freud numit sublimare, care conform psihanalizei este ceea ce se întâmplă atunci când libidoul este adus sub controlul principiului realității: satisfacerea dorinței sexuale este întârziată și transformată într-o realizare estetică sau ceea ce Marcuse se referă la Eros. În astfel de condiții, susține Marcuse, tărâmul artistic este o altă dimensiune, radical distinctă și intrinsec antagonică vieții de zi cu zi și, prin urmare, se poate spune că societatea este cel puțin bidimensională. Pierderea acestei dimensiuni prin procesul de desublimare prin care Erosul este redus la sexualitate are ca rezultat societatea devenind unidimensională și, prin urmare, incapabilă să reziste transformărilor impuse de schimbările modului de producție. Acolo unde înainte în artă și literatură reprezentările artiștilor, prostituatelor, adulterelor și așa mai departe mărturiseau o altă viață, poate utopică, acum ele sunt pur și simplu o afirmare a ordinii existente și nu poartă nicio putere de negare. Desublimarea este în acest sens represivă. Așa-numita eliberare sexuală, susține Marcuse, vine cu prețul distrugerii lui Eros, care ne lasă cu o existență sexuală intensificată, dar fără rezistență față de prezent, fără spațiu care poate fi considerat ‘altul’.