literatura budistă. În timpul vieții sale, Buddha a învățat nu în sanscrita vedică, care devenise neinteligibilă pentru oameni, ci în propriul său dialect ne Indian; și-a încurajat călugării să-și propage învățăturile în limba populară. După moartea sa, Canonul budist a fost formulat și transmis prin tradiție orală și a fost scris în mai multe versiuni în centurile 2D și 1. BC diviziunile sale principale, numite pitakas, sunt regulile Vinaya sau monahale, Sutra (Pali Sutta) sau discursurile lui Buddha și Abhidharma (Pali Abhidhamma) sau metafizica scolastică. De asemenea, sunt incluse Jataka, povești despre nașterile anterioare ale lui Buddha, dintre care multe sunt de origine non-budistă. Singura versiune indiană completă a canonului existent acum este cea a școlii Theravada din Sri Lanka, în limba Pali, scrisă 29?17 î.HR. (vezi Pali). Textele budiste din nordul Indiei au fost scrise într-un tip de sanscrită influențat de vernaculare. Budismul Mahayana și-a produs propria clasă de sutre și toate școlile budismului au generat un corp considerabil de comentarii și filozofie. Întregul corpus al scrierilor budiste a fost tradus în chineză pe o perioadă de o mie de ani, începând cu 1 cent. AD acesta a fost un efort de colaborare al călugărilor străini și chinezi. Cea mai recentă ediție a sa, Taisho Daizokyo (1922?33), este în 45 de volume de aproximativ 1.000 de pagini de caractere chinezești fiecare. Traducerea textelor budiste în tibetană a început în al 7-lea cent. Redactarea finală a canonului a fost făcută de istoricul budist Bu-ston (1290?1364) și este în două secțiuni, Kanjur (traducerea cuvântului lui Buddha) și Tanjur (traducerea tratatelor), constând în total din aproximativ 320 de volume de script Tibetan. Traducerea tibetană este extrem de literală, urmând sanscrita aproape cuvânt cu cuvânt și bazată pe echivalențe sanscrite-tibetane standardizate pentru termenii budiști; astfel este deosebit de util pentru cărturari.vezi M. Cummings, viețile lui Buddha în arta și literatura Asiei (1982).